Se spune ca străzile au amintiri... dacă strada mea sau casa copilariei mele ar putea depăna aceste amintiri, ce poveşti minunate ar ieşi! dar ptc. nu au cum, încerc eu să o fac. Str. Mihail Kogalniceanu este în Timişoara, mai precis într- unul dintre cele mai cunoscute cartiere ale ei, Fabric! cartierul în care se aflau cele mai vestite fabrici ale orasului, cei mai vestiti cibezări!!!, (golani inseamna cuvintul asta ) dar si nespus de multi oameni de treaba!! asa cum erau toti vecinii nostri de ex. Casa se afla nu departe de Piata de fân, se numea de fapt Badea Cârţan dar lumea asa o stia. Peste ani mi-am dat seama ca numele venea de la magazinul de vindut fân al bunicii unei prietene din copilarie. Nu departe era Piata Traian, iar in directie opusa Gara Mica, Padurea verde!! doua mistere pt.mine, de ce Gara Mica, ca era destul de mare si de ce Padurea verde, cind toate padurile sint verzi??? totusi era o treaba sa locuiesti linga gara , din cind in cind trecea vestitul Muki, care ne fascina pe toti.
Mai precis era acest Muki un fel de vagon mai inalt si destul de mic (o locomotivă electrică pătrăţoasă), care tragea dupa el vagoane intregi pina la fabrica de bere!!! wow, un tren trecea prin mijlocul orasului!!!!in rest era foarte practic sa locuiesti pe strada mea, tramvaiul trecea prin fata casei, in spatele ei era vestitul depou de tramvaie, liceul meu " Victor Babes" vizavi (Scoala Medie nr. 5). Noaptea nu puteam dormi din cauza luminilor de la fabrica Ocsko Tereza, care bateau exact in camerele noastre!! dar si-a avut rolul ei fabrica aia , cum nu luam note ca lumea, cum ne arata tati fabrica si spunea ca e nevoie de muncitori acolo!!! bau-bau-ul copilariei mele, cred ca doar cu gindul la bietele muncitoare, pe care le vedeam dimineata iesite din schimbul de noapte si invatam pe rupte!!!mare pedagog tati!!! Casa era cam cum aratau casele in vestitele filme italiene de mai tirziu, cu un singur etaj, un parter inalt si un subsol, in care cu toata mizeria chiar locuiau citeva familii. Eram un fel de stat in stat noi locuitorii casei noastre, era cum s-ar spune astazi un fel de casa multikulti! ( mai multe culturi, cuvintul multikulti l-am auzit abia aici ), de parca noi am fi descoperit Europa asta unita! chiar si clase sociale aveam in casa noastra, la etaj locuiau citeva familii de nemti si evrei, ei erau bogatii! la parter oamenii de rind, romani, unguri, sirbi, evrei, dar nu atât de saraci, sa locuiasca in subsolul de care ne era tuturor frica! pina si viata se desfasura cumva in comun, orice veste buna, orice veste rea era traita cu toata curtea, era destul sa strigi numele vecinilor, apareau cu totii la balconul lung de la etaj sau in fata usilor la parterul inalt de fapt ca un etaj de bloc nou mai tirziu!! si se dadea raportul, Joji si-a cumparat un costum nou, si aparea Joji imbracat, Virginica a intrat la facultate, si mami nu isi incapea in piele de mindrie, a nu stiu cui a fugit de acasa cu un soldat rus!!!erau si vesti rele dar alea se dadeau mai mult in soapta si nu in fata noastra a copiilor! era frumoasa casa noastra, era asa de ingrijita, am revazut-o nu de mult si mi s-a strins sufletul, ce a putut ajunge din ea ! poate se indura cineva de ea si o renoveaza, poate o fi si facut-o??? asta a fost scurta poveste a strazii mele. Ce ginduri va trezeste voua strada copilariei?
Notă: Fotografiile de pe strada Kogalniceanu au fost realizate cu webcamera de Mihai în anul 2005; celelalte, cu tramvaie de epocă, sunt fotografii de arhivă
