Se spune ca străzile au amintiri... dacă strada mea sau casa copilariei mele ar putea depăna aceste amintiri, ce poveşti minunate ar ieşi! dar ptc. nu au cum, încerc eu să o fac. Str. Mihail Kogalniceanu este în Timişoara, mai precis într- unul dintre cele mai cunoscute cartiere ale ei, Fabric! cartierul în care se aflau cele mai vestite fabrici ale orasului, cei mai vestiti cibezări!!!, (golani inseamna cuvintul asta ) dar si nespus de multi oameni de treaba!! asa cum erau toti vecinii nostri de ex. Casa se afla nu departe de Piata de fân, se numea de fapt Badea Cârţan dar lumea asa o stia. Peste ani mi-am dat seama ca numele venea de la magazinul de vindut fân al bunicii unei prietene din copilarie. Nu departe era Piata Traian, iar in directie opusa Gara Mica, Padurea verde!! doua mistere pt.mine, de ce Gara Mica, ca era destul de mare si de ce Padurea verde, cind toate padurile sint verzi??? totusi era o treaba sa locuiesti linga gara , din cind in cind trecea vestitul Muki, care ne fascina pe toti.
Mai precis era acest Muki un fel de vagon mai inalt si destul de mic (o locomotivă electrică pătrăţoasă), care tragea dupa el vagoane intregi pina la fabrica de bere!!! wow, un tren trecea prin mijlocul orasului!!!!in rest era foarte practic sa locuiesti pe strada mea, tramvaiul trecea prin fata casei, in spatele ei era vestitul depou de tramvaie, liceul meu " Victor Babes" vizavi (Scoala Medie nr. 5). Noaptea nu puteam dormi din cauza luminilor de la fabrica Ocsko Tereza, care bateau exact in camerele noastre!! dar si-a avut rolul ei fabrica aia , cum nu luam note ca lumea, cum ne arata tati fabrica si spunea ca e nevoie de muncitori acolo!!! bau-bau-ul copilariei mele, cred ca doar cu gindul la bietele muncitoare, pe care le vedeam dimineata iesite din schimbul de noapte si invatam pe rupte!!!mare pedagog tati!!! Casa era cam cum aratau casele in vestitele filme italiene de mai tirziu, cu un singur etaj, un parter inalt si un subsol, in care cu toata mizeria chiar locuiau citeva familii. Eram un fel de stat in stat noi locuitorii casei noastre, era cum s-ar spune astazi un fel de casa multikulti! ( mai multe culturi, cuvintul multikulti l-am auzit abia aici ), de parca noi am fi descoperit Europa asta unita! chiar si clase sociale aveam in casa noastra, la etaj locuiau citeva familii de nemti si evrei, ei erau bogatii! la parter oamenii de rind, romani, unguri, sirbi, evrei, dar nu atât de saraci, sa locuiasca in subsolul de care ne era tuturor frica! pina si viata se desfasura cumva in comun, orice veste buna, orice veste rea era traita cu toata curtea, era destul sa strigi numele vecinilor, apareau cu totii la balconul lung de la etaj sau in fata usilor la parterul inalt de fapt ca un etaj de bloc nou mai tirziu!! si se dadea raportul, Joji si-a cumparat un costum nou, si aparea Joji imbracat, Virginica a intrat la facultate, si mami nu isi incapea in piele de mindrie, a nu stiu cui a fugit de acasa cu un soldat rus!!!erau si vesti rele dar alea se dadeau mai mult in soapta si nu in fata noastra a copiilor! era frumoasa casa noastra, era asa de ingrijita, am revazut-o nu de mult si mi s-a strins sufletul, ce a putut ajunge din ea ! poate se indura cineva de ea si o renoveaza, poate o fi si facut-o??? asta a fost scurta poveste a strazii mele. Ce ginduri va trezeste voua strada copilariei?Notă: Fotografiile de pe strada Kogalniceanu au fost realizate cu webcamera de Mihai în anul 2005; celelalte, cu tramvaie de epocă, sunt fotografii de arhivă
12 comentarii:
O sa fiu chiar eu (Mihai) primul comentator, pentru ca ma grabesc sa specific (de ce sa nu zic, cu mandrie patriotica locala): Timisoara este primul oras din Europa cu strazile iluminate electric si cu o "turbina" (hidrocentrala electrica) pe Bega. In Timisoara s-au inlocuit pt. prima oara tramvaiele cu cai cu tramvaie electrice. Ceea ce ma uimeste si acum este faptul ca acea mica locomotiva electrica ("Muki") tragea o ditai garnitura de vagoane marfare sau cisterne, pe o distanta destul de lunga (cativa kilometri prin inima orasului), urcand si podul de la Piata de fan, fie vara fie iarna (cum de nu aluneca la vale, inapoi, pe gheata?). Cum o fi facut performanta asta, habar nu am, ca pe vreme aia in Romania nici macar locomotive electrice de tren nu existau, ci numai cu aburi. Cu-atat mai mandru sunt ca tati, ca maistru sef dupa plecarea d-lui Oana, era cel care se ocupa de motoarele acestor complicate tramvaie (ce-i drept, statoarele lor erau chiar uriase, intra un om prin ele, ca sa le bobineze) iar cel cu care se consulta era insusi marele inginer Mikloszy, specialist in tramvaie, care i-a dat carti de specialitate pe care tati le-a folosit ca bibliografie pt. redactarea acelei carti frumoase de bobinaj (nepublicate din pacate, desi avusese o promisiune la dl. Lefter, tatal criticului si istoricului literar Ion Bogdan Lefter, care pe-atunci era directorul Editurii Litera).
@mihai: mai intii multumesc inca o data pt. pozele puse la dispozitie cu atita drag si fara care rindurile mele nu ar fi avut nicio valoare! multumesc si pt. completarile aduse, timisoara e cu adevarat unica! si fara exagerare, am mai spus-o, de cind sintem aici , mie nu mi-a fost o data dor de romania, mi-a fost dor de timisoara , asa cum dor mi-a fost tot timpul si in cei 17 ani petrecuti la radauti!! apropo de podul peste bega, era destul de periculos sa il treci, ptc. tramvaiul trecea foarte aproape de trotuar, si mami imi povestea , ca pe cind erau eu foarte mica, trebuia sa fie foarte atenta, sa nu fiu pe partea tramvaiului, ca il pindeam sa treaca si ma intindeam sa il mingii!!!
foarte frumos ai descris!ai putea chiar scrie si o carte despre timisoara copilariei!
parca devii eroina unui film , nu?
culmea e ca de multe ori ma regasesc si eu in acelasi vis, cu cofetarii in care miroasea a cafea proaspat prajita, cu macelarii si croitorii ,magazinashe unde se vindea urda si cash si in care evident mirosea a branza, cu parcul pionierilor si cu mashina de cusut a lui mami, cu domnul si doamna bader care mereu aveau cate minune dulce pentru copii, cu doamna laus care-mi intindea cate o farfurie cu mere curatzate, cu strandul, cu langoshii lui mami, cu celebrul teitel de casa special lasat mai mare,cu tati jucand in curte remi cu vecinii sau meshterind la magazie cate ceva, cu nucul tronand in curte plin de nuci dar si de omizi,cu rufele puse mla intins dedesupt...si cate si mai cate pot face parte din lumea asta de basm de care am avut parte si eu in copilarie, lumea de basm a bunicilor, care au fost defapt mami si tati!
@luminitza: ce frumos ai descris amintirile tale din copilarie! chiar asa si era, acum cind ma gindesc in urma mi se pare efectiv ca de fapt vad un film!! cartea nu o sa o scriu, pt.asta chiar talent trebuie, am sa fiu insa bucuroasa de cite ori imi aduc aminte de "acasa", de lumea aia de mult disparuta! si bucuroasa o sa fiu si daca reusesc sa o readuc memoriei voastre. Tocmai mi-am adus aminte de ceva, cofetaria de la coltul strazii! tati avea o inima de aur, rar de tot cind ma mai admonesta,( acum peste ani recunosc ca pe buna dreptate ) ii plingea sufletul si inevitabil imi dadea 1,50 lei sa imi cumpar acolo o prajitura, de regula luam una numita bucuresti!! si orice pedeapsa era suportabila la gindul ca urma prajitura!! repet, mare pedagog tati!!!si eu de mica o persoana interesata!!!!
Ce-as mai putea eu adauga la frumoasele randuri pe care le-ati scris voi pana acum in comentarii?Imi vin in minte primele drumuri facute cu autobuzul in Germania,cand plecam din Bucuresti la ora 5 dimineata si ma straduiam sa nu adorm de oboseala tocmai cand ajungeam in Timisoara pe strada Kogalniceanu in drum spre statia autobuzului de la gara Mica si cand ma straduiam sa cuprind cu privirea toata cladirea in care am locuit si care imi trezeste mereu atatea amintiri frumoase,din copilaria noastra fericita.Am "salvat"toate pozele postate de tine,fiindca eu nu le aveam si am sa le privesc mereu cu multa placere.Singurul lucru din textul tau pe care nu-l tin minte e ca in cartier ar fi locuit multi"cibezeri",fiindca eu m-am simtit mereu in siguranta in cartier.In clasele Xl si xll,dupa orele de curs pe care le aveam dupa amiaza,mergeam destul de des cu colegii la opera,unde aveam acces gratuit la "cucurigu".Unele specatcole cum ar fi Aida,se terminau tarziu si ajungeam fara frica acasa pe la ora 11.Ce vremuri,ce vremuri!!!
Ai reusit prin aceasta minunata descriere,sa ma trimiti in lumea copilariei.Am locuit si eu o vreme in subsolul casei din Kogalniceanu 9,ceea ce denota ca faceam parte din clasa de jos,adica saracii lumii,saraci materialiceste,dar bogati in suflet si simtiri...!Imi amintesc mai ales cit de intunecat era culoarul,vesnic era becul ars sau lipsa,ce frica-mi era sa trec pe acolo noi locuind chiar la ultima usa din capatul culoarului.
Acolo a stat babuca si mi-o amintesc chiar cu drag cum vindea seminte la gemuletul ei,cum totii copii de pe strada,de la scoala fugeau in pauza sa cumpere seminte de la baba,pungulite facut din file de caiete sau carti vechi,pungulite de 25,50 de bani sau 1 leu.
Vremuri apuse de mult insa de-o nostalgie imensa.
Tin minte si apartamentul vostru care mi-a placut enorm prin forma si aranjament,iar micul mobilier din hol era piesa de rezistenta pentru mine,iar holul in sine locul preferat.
@laura: chiar ai dreptate , si uitasem ca ati locuit un timp acolo. Adevarul este ca era un subsol infernal, mie imi era frica si sa ma uit spre el, ce sa mai cobor! era totusi o scurtatura pt. baietii curtii mai ales, ca era undeva un geam lipsa si cine nu avea chef de intrat pe poarta , intra pe acolo!ca sa nu mai spun, ca acolo erau aruncate si lemnele si cu toata frica, trebuia sa ajut la dusul lor in magazia , care ni se cuvenea noua si in care la loc de cinste trona butoiul de varza murata!!!
@viorica: pai nu aveai cum sa te intilnesti cu cibezarii!!! ei erau de regula la localurile, unde se organizau dansuri simbata si duminica, de regula la cluburile diferitelor fabrici. Si nu aveau treaba decit ei intre ei, certurile venind de cele mai multe ori din cauza fetelor!!!pe cind am mai crescut noi se facuse liniste in cartier, te puteai intoarce linistit acasa la orice ora, puteam sta pe banca in parcul pionierilor pina tirziu in noapte, fara teama ca ni se intimpla ceva.Si desigur puteai sa te intorci linistita de la opera chiar si cind mai dormeai la mine, unde era o bucata de mers pe jos de la statia de tramvai, cartierul elisabethin fiind insa unul din cele nobile ale orasului!!!
@vergi, @viori & @laura: Unele cartiere periferice (Ronatz, Mehala, Fratelia, Kunstelepp (?), Plopi sau Freidorf) aveau faima cibezarilor (glolani, vagabonzi, derbedei), dar in cartierul Fabric nu erau decat in parcul Ocsko Tereza vreo cativa pustani "imitatori", ascunsi prin labirintul arbustilor de corn de-acolo, care ne speriau mai ales pe noi, cei mai mici. Explicatia linistei orasului e simpla: regimul era nemilos cu cei fara ocupatie pe care ii trimiteau la munca silnica prin Delta sau pe santierele de munca "patriotica" (la baraje, la caile ferate, la drumuri si poduri etc.). Asa se explica faptul ca de ex. putinii tigani pe care ii cunosteam erau cei care reparau oale sau geamuri, aduceau sifoane, carau lemne cu carutze mari la care erau inhamati cai mari si frumosi, iar cei cu care eram chiar prieten imi erau colegi de clasa, adica proveneau din familii oneste. N-am auzit niciodata de batai cu sabii sau arme de foc. Repet, dictatura de-atunci radea totul din radacina, fara nici un fel de "democratie". Da, noaptea te puteai plimba linistit pe malul Begai, prin parcuri, pe strazi. Cine-ar mai avea astazi un astfel de curaj, cand pana si in trenuri sau gari ti-e frica sa nu fi jefuit? Draga Laura, randurile tale imi evoca amintirea acelui demisol (noi ii ziceam beci) unde noi, copiii, ne ascundeam jucandu-ne de-a v-ati ascunselea, chiar daca ne era frica de intunericul de-acolo. Si eu am facut cornete din foi de caiet pt. "babuca". Ea ne platea pt. munca asta, destul de bine. Din pacate tin minte ca odata a fost amendata chiar de unchiul Florian (constiinta cetateneasca sau teama de represaliile regimului?). Semintele de dovleac erau framantate cu sare intr-un lighean mare si prajite in cuptor. Tu erai mica, blonda, cu parul lung, Nicu mic era si el blond, mergeam impreuna la scoala de muzica, ne imbaia Jeni impreuna in troaca de tabla cu apa incalzita la soare, in curte. Tot acolo a locuit si Sandor al lui Todor, un var de-al nostru, la un moment dat. Ma ajuti sa facem intr-o zi un "arbore genealogic"? Cum se numeau toti verisorii si verisoarele noastre plus unchii si matusile? Cine stie, Vergi va scrie candva o carte despre toate astea (sau poate eu).
Uite cum o simpla adresa stirneste atitea amintiri!
Nelu,eu cu cea mai mare placere va voi furniza "material" din ceea ce-mi amintesc.Stiu ca la un moment dat a locuit acolo si Sandu( a carui sotie a murit acum citiva ani bun de cancer la sin parca)apoi a stat Gheorghe,frate-su cu familia ( a murit si el si Romanita nevasta lui),au mai stat linga Ganoaia(care avea 2 fete,Marinela si Rodica,cea din urma din cite stiu a murit) unchiul Florian,acum sta Gusti care e la pat,nu mai poate umbla,Victorita ii poarta de grija asa cum poate.Lor,poate sti sau nu le-a murit un baiat,Costi,a facut infarct la volan.Il mai au pe Puiu un baiat extraordinar de talentat in ale picturii.Unde ati locuit voi a stat(cred ca mai sta,trebuie sa o intreb pe mama)nora lui Gusti,Didina ex.sotia raposatului Costi...si uite asa,chiar s-ar putea scrie un roman.
Voi lua date de la mama, ea stie mult mai bine si mai multe despre toti si toate.Si ce-mi place la ea ca are umor si ma prapadesc de ris cind imi povesteste cite ceva,mai ales din ispraviile unchiului Todor,dumnezeu sa-l odihneasca.Sti,Todor,era cel mai comic zic eu,uneori un trebuia sa scoata nici un cuvint,doar te uitai la "moaca" lui si te pufnea risul.
@mihai: ce bine ca ti-ai mai adus aminte de atitea amanunte! si mai ales ca i-ai...reabiliatat pe cibezari!! personal nu prea stiam cum arata dar imi placea ca era vorba favorita a lui tati, unu, doi te intreba, daca vrei sa fi ca cibezarii aia??? adevarul este ca indiferent de motivatie era foarte odihnitor sa nu iti fie teama, sa te intorci la orice ora acasa, sa stai pe o banca in parc si alaturi sa fie doar perechi de indragostiti! ne mai si cunosteam intre noi!! de ce nu e posibil acum asta?? de ce ai sta pe o banca doar cu riscul ca iti violeaza primul cibezar iubita?? din pacate fenomenul este general, nici aici nu ai mai multa siguranta.
@laura: sint tare bucuroasa, ca amintirile mele au dat nastere, cum era de fapt de asteptat , la atitea amintiri de familie. Eu am plecat foarte repede de acasa, desi treceam zilnic pe la mami si tati m-am rupt cumva de tot ce se mai intimpla, stiam cite ceva doar din auzite. Si imi pare sincer rau mai ales de faptul ca intr-un anume fel ma bagase familia pop intr-un fel de cliseiu total neadevarat, infumurata de ea!!rau im pare si ca sint asa de sigura ca as putea trece pe strada pe linga oricare din nenumaratii nostri veri, fara sa ii cunosc! ramura pop a familiei a fost si ramine o ramura de oameni frumosi, unchiu florian arata ca un actor de cinema, talentati, cred ca mai toti stiau sa cinte la cite un instrument si mai erau ei plini de umor!!! imi aduc aminte, cum povestea o data unchiu florian, ca a intrebat o taranca in piata, cu cit da ouale, a luat unul, l-a baut si ...s-a facut ca pleaca fara sa plateasca!! la protestele femeii a spus senin, nu platesc, ca nu ai pus sare in el!!!personal imi placea puternicul lor accent ardelenesc, desi erau deja de atita vreme in timisoara!!!si cind mai striga jeni pe strada cit o tinea gura , leliuca, badiuca, nu stiam ce sa fac, sa rid sau sa imi fie ciuda, ca ii numea pe mami si pe tati asa!!! poate facem cindva o mare intilnire si ne depanam amintirile!
Trimiteți un comentariu